Nebunia toamnei

Ştii ceva ? E greu. E al naibii de greu să trăiesc singură, să trec strada fără cineva lângă mine, să mă prefac că zâmbesc când de fapt, tot ce-mi doresc e să plâng şi să zbier, să lovesc, să fac urât într-un moment în care viaţa mă ia drept un nimic care poate să dispară aşa, simplu, cum a şi apărut pe lume, fără ca cineva să-mi ducă lipsa. Sunt sigură, de fapt, că nu există cineva care să zică..„îmi e dor de ea” . 

Şi cine este această EA? şi ce înseamnă să-ţi fie dor? Ştii tu, cel ce pronunţi cuvinte fără a le înţelege, cum e să-ţi fie dor cu adevărat? Cum e să simţi că mori pe dinăuntru? Cum e să ai impresia că ţi se sparge inima în cioburi şi să te doară cumplit , să vrei tu cu o nebunie arzătoare să mori doar pentru a înceta toate acele chinuri plăcute - da, plăcute. căci e frumos, e bine să-ţi fie dor aşa de cineva -

Nu, tu nu mai ştii nimic. Nu o cunoşti pe ea. Nu mă cunoşti pe mine, aceea ea pierdută printre oamenii, nu mai ştii cine sunt şi este adevărat, că şi tu ai devenit  acel cineva „cunoscut” , dar pe care în prezentul oribil, nu-l pot recunoaşte. 

Îmi pare rău că încă simt ceva pentru tine. Îmi cer iertare că sunt naivă, că încă-ţi accept scuzele şi apoi tot eu, fraiera blândă şi sensibilă, sufăr. 

Dar în acelaşi timp, îţi mulţumesc că m-ai trezit din vis. M-ai făcut să-mi dau seama că eu sunt singură, că eu nu am pe nimeni şi că nimeni nu mă va cauta că să fi a lui. 

Autumn.